Un schimb ceresc.

de Max Lucado.

Mă călăuzeşte pe cărări drepte,datorită Numelui Său. Psalmul 23: 3

Povara vinei.

Un prieten a organizat de Crăciun o petrecere cu schimb de prăjituri pentru echipa pastorală a bisericii noastre. Preţul de acces a fost o tavă cu prăjituri. Tava ta îţi oferea dreptul să iei prajituri din alte tăvi. Puteai să pleci cu atâtea prăjituri cu câte ai venit.

Sună simplu, dacă ştii cum să găteşti. Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii să deosebeşti  o cratiţă de o oală? Dar dacă, ca şi mine, esti provocat din punct de vedere culinar? Dar dacă te simţi la fel de confortabil într-un sorţ precum un culturist într-o jupă de balerină? Dacă aşa stau lucrurile, atunci ai o problemă.

Aşa au stat lucrurile şi eu am avut o problemă. Nu am avut prăjituri pe care să le aduc; Aşadar nu aveam ce căuta la petrecere. Aş fi rămas pe dinafară, întors din drum, evitat, eschivat şi alungat. (Încă nu vă pare rău pentru mine?)

Acesta a fost necazul meu.

Şi iartă-mă pentru că aduc vorba, dar necazul tău e şi mai mare.

Dumnezeu organizează o petrecere… o petrecere pentru a

Schimbarea copernicană.

de Max Lucado.

Dă vina pe Copernic. Lumea se mișca foarte bine până când a apărut el în 1543 anunțând că soarele și nu pământul ar fi centrul sistemului solar.

Ptolemeu a convins lumea diferit și pentru 1400 de ani am crezut că suntem centrul activității. A fost o poziție de invidiat. Tații au putut arăta spre cerul nopții, punându-și  bratele  împrejurul umerilor copilului lor și proclamând, „Suntem chiar în mijlocul tuturor lucrurilor”.

Axul roții planetare, buricul trupului ceresc, strada Pennsylvania 1600 a universului. Celelalte planete să orbiteze neîncetat ca vagabonzii prin ceruri, dar nu și noi. Nu domnule. Am fost aici ieri; vom fi aici maine. La fel de predictibil precum Crăciunul.

Nu numai că am fost în mijlocul tuturor lucrurilor, am fost ancora tuturor lucrurilor.  Ptolemeu și-a imaginat un pământ imobil. O stâncă a stabilității în mijlocul orbitelor schizofrenice. Ei bine, unele planete sunt așa de capricioase încât îți fac o întoarcere de 180 de grade de la o zi la cealalta.  Nu și pământul. Nu. Stânca Gibraltarului nu se clintește și pământul nu se întoarce. Suntem centrul universului și suntem ancora universului.

Apoi apare Nicolaus. Nicolaus Copernic cu hârtiile și desenele sale

Dumnezeul care nu va renunţa.

de Max Lucado.

Nu fiecare din lumea lui Isus L-a întâmpinat călduros. Nu fiecare L-a primit cu bunăvoinţă. Şi mulţi nu numai că-L ignoră, ei îl resping.

Isaia a profeţit în felul următor modul în care va fi întâmpinat: „El a fost dispreţuit şi părăsit de oameni”(Is. 53:3).

Ioan a rezumat respingerea lui Isus cu aceste cuvinte: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ceea ce era a Lui, dar ai Săi nu L-au primit”(Ioan 1:10-11).

Cum a suportat Christos un tratament ca acesta? În orice moment ar fi putut spune, „Renunţ. Mi-a ajuns.” De ce n-a făcut-o? Ce l-a făcut să nu renunţe?

Ma întreb dacă Lee Ielpi înţelege răspunsul? El este un luptător cu focul pensionat, un luptător cu focul al oraşului New York. A dăruit douăzeci şi şase de ani oraşului. Dar pe 11 septembrie 2001, el a dăruit mult mai mult. Şi-a dăruit fiul. Jonathan Ielpi a fost pompier de asemenea.  Când turnurile gemene au căzut, el a fost acolo.

Luptătorii cu focul sunt un clan loial. Când unul piere pe linia de datorie, trupul este lăsat acolo până un luptator cu focul care cunoaşte respectiva persoană poate veni realmente să-l ridice. Lee a făcut din descoperirea trupului fiului său misiunea sa personală. A săpat zilnic cu mulţi alţii în cimitirul de şaisprezece acri. Întro zi de marţi, pe 11 decembrie, trei luni de la dezastru, fiul său a fost găsit. Şi Lee a fost acolo pentru a-l scoate afară.

El nu a renunţat. Tatăl nu a renunţat. El a refuzat să se întoarcă şi să plece. De ce? Pentru că dragostea pentru fiul său a fost mai mare decât durerea căutării.  Nu poate fi spus la fel şi despre Christos? De ce nu a renunţat? Pentru că dragostea pentru copiii Săi a fost mai mare decât durerea călătoriei. El a venit să

Trecerea testului.

de Max Lucado.

Dragostea adevărată schimbă oameni.

Până la urmă, nu te-a schimbat şi pe tine dragostea lui Dumnezeu? Nu erai tu orb? Nu puteai vedea dincolo de mormânt. Nu puteai vedea scopul tău în viaţa până când El ţi-a arătat. Şi nu puteai auzi de asemenea. Oh, urechile tale funcţionau, dar inima ta nu înţelegea. N-ai auzit vreodată de aşa dragoste şi bunatate şi niciodată n-ai fi auzit de ea, însă Dumnezeu a vorbit în limba ta. Şi, mai mult decât orice, te-a eliberat. Eşti liber! Liber să fugi iarăşi. Liber să-ţi împietreşti inima. Liber să te eschivezi în străzile lăturalnice şi să te ascunzi după lăzile de gunoi. Dar nu o faci. Sau, dacă o faci, te vei întoarce. De ce?

Pentru că până acum n-ai mai fost iubit în aşa fel.

Dumnezeu trece testul din 1 Corinteni 13:7. Doreşte El ce este mai bun pentru tine? „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov 1:13). Fiecare acţiune a cerului are un scop: să-L cunoşti pe Dumnezeu. „El… a făcut pământul primitor, cu timp din abundenţă şi spaţiu pentru a trăi pentru a-L căuta pe Dumnezeu şi nu numai să bâjbâim în întuneric ci să-L găsim cu adevărat ” (Fapte 17:26-27 The Message).

Şi se bucură Dumnezeu când faci ce este drept? Cu siguranţă. „Domnul îşi

O ilustraţie a răbdării.

de Max Lucado.

Vino cu mine la Paris, Franţa, 1954. Elie Wiesel este corespondent pentru o gazetă evreiască. Un deceniu mai devreme a fost prizonier într-un lagăr de concentrare evreiesc. Un deceniu mai târziu avea să fie cunoscut ca autorul cărţii Night, relatarea câştigătoare de Premiu Pulitzer a Holocaustului. Într-un final avea să fie premiat cu Medalia pentru realizări a Congresului şi Premiul Nobel.

Dar în seara aceasta Elie Wiesel este un corespondent necunoscut de gazetă de 26 de ani. Este pe cale să-l intervieveze pe autorul francez Francois Mauriac, care este un creştin devotat. Mauriac este cel mai recent laureat francez pentru literatură şi un expert în viaţa politică franceză.

Wiesel apare la apartamentul lui Mauriac, nervos şi fumând ţigară după ţigară- emoţiile sale încă uzate din oroarea germană, încrederea sa ca scriitor înca la început.  Mauriac, cel mai în vârstă, încearcă să-l liniştească. Îl invită pe Wiesel înăuntru şi cei doi iau loc în camera mică. Înainte ca Wiesel să pună o întrebare, totuşi, Mauriac, un bun credincios romano-catolic, începe să vorbească despre subiectul său preferat: Isus. Wiesel devine agitat. Numele lui Isus este un deget apăsat pe rănile sale infectate.

Wiesel încearcă să redirecţioneze conversaţia însă nu reuşeşte. Este de parcă totul în creaţie conduce înspre Isus. Ierusalim? Ierusalimul este locul unde Isus a slujit. Vechiul Testament? Datorită lui Isus, Vechiul este acum îmbogăţit de Noul. Mauriac întoarce fiecare subiect înspre Mesia. Furia în Wiesel începe să se înfierbânte. Anti-semitismul creştin în care a crescut, straturile de durere de la Sighet, Auschwitz şi Buchenwald-

Aplaud ceea ce este corect?

de Max Lucado

Vara dinaintea clasei a opta m-am împrietenit cu un tip pe nume Larry. El era nou în oraş, aşa că l-am încurajat să intre în echipa de fotbal a şcolii noastre. Ar fi putut întâlni ceva tipi şi fiind un băiat îndesat, ar fi putut chiar să fie acceptat în grupa. A fost de acord.

Rezultatul a fost un scenariu de veşti bune-veşti proaste. Veştile bune? A reuşit. Veştile proaste. A câştigat poziţia mea. Am fost retrogradat în echipa a doua. Am încercat să mă bucur pentru el, dar a fost dificil.

După câteva săptămâni în sezon Larry a căzut de pe motocicletă şi şi-a rupt un deget. Îmi amintesc ziua când a stat în faţa uşii mele de la intrare ţinându-şi în sus mâna bandajată. „Se pare că va trebui să joci tu.”

Am încercat să-mi pară rău pentru el, dar a fost greu. Pasajul a fost mult mai uşor pentru Pavel să-l scrie decât a fost pentru mine să-l practic. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng”(Rom. 12:14)

Vrei să înţelegi profunzimea dragostei tale pentru cineva? Ce simţi când acea persoană reuşeşte? Te bucuri? Eşti gelos? Şi când el sau ea se împiedică? Cad în nenorocire? Îţi pare rău cu adevărat? Sau eşti încântat în taină?

Dragostea niciodată nu celebrează nenorocirea. Niciodată. Îmi place felul în care Eugene Peterson traduce pasajul: „Dragostea…nu se delectează când alţii se târăsc, [ci] simte plăcere în înflorirea adevărului ”(MSG) J.B. Phillips este la fel de descriptiv: „Dragostea…nu se bucură de răutatea altor oameni. Ba din contră,